Rugăciunea lui Iacob

ciobanas– Caut un tânăr, care să îngrijească de animalele mele, zise ţăranul Vasilescu vecinului său, pe care tocmai îl întâlnise pe uliţa satului. Ştii cumva un tânăr harnic pentru aşa ceva?

– Da, ştiu. Vezi pe tânărul acela care tocmai acum a ieşit de la vecinul? Chiar acum caută un loc de muncă.

După un timp, cei doi s-au întâlnit din nou şi vecinul l-a întrebat:

– L-ai angajat pe tânărul de care am vorbit?

– Nu, răspunse Vasilescu. Tânărul pare a fi un om harnic, dar a pus o condiţie: vrea să aibă liber în fiecare duminică dimineaţa şi după-masa câteva ore pentru a merge la o adunare creştină. I-am spus că dacă religia este mai presus de animale, nu am nevoie de el.

– Ai făcut o

mare greşeală, i-a zis vecinul. Permite-i mersul la adunarea creştină şi vei avea un om de nădejde.

Cu toată împotrivirea sa lăuntrică, ţăranul Vasilescu s-a lăsat înduplecat. El nu putea înţelege cum ar putea cineva aşeza credinţa mai presus de ocupaţiile zilnice. Şi el era creştin şi vizita biserica la Paşte, la Crăciun şi la câte o înmormântare, la care se vedea „obligat“ să participe. Dar să laşi animalele singure şi să mergi la biserică, nu înţelegea.

După patru luni de la angajarea tânărului Iacob, au venit la ţăran cumpărători de animale. Măcelarul Valentin a fost foarte plăcut surprins de cele văzute.

– Aşa o situaţie bună la animale n-am mai văzut la nimeni. Ce-ai făcut?

– Pentru animalele mele, zise Vasilescu, am un tânăr îngrijitor, care se roagă pentru ele.

– Se roagă?

– Da, ai auzit bine. Am un îngrijitor care se roagă în fiecare dimineaţă pentru animale, şi nu numai pentru ele, ci se roagă şi pentru mine. Dacă mâine dimineaţă vei fi aici, poţi să auzi tu însuţi rugăciunea.

În dimineaţa următoare, cei doi s-au ascuns în podul de deasupra grajdului. Curând sosi şi Iacob fluierând o melodie. Animalele păreau că-l salută prin mugetul lor.

– Un semn bun, şopti măcelarul.

– Da, animalele îl îndrăgesc.

Cu veselie, Iacob a umplut ieslea cu trifoi proaspăt pe care tocmai l-a cosit de curând. A făcut curăţenie peste tot. În tot acest timp fredona o melodie numai de el ştiută, şi poate de animale.

După ce şi-a terminat lucrul, Iacob a îngenuncheat pe o grămadă de paie şi s-a rugat cu voce tare: „Doamne Isuse, Îţi mulţumesc că Tu ai murit pentru păcatele mele şi m-ai salvat. Îţi mulţumesc că m-ai trezit sănătos şi vrei să-mi dai putere de muncă şi pentru astăzi. Dăruieşte-mi, te rog, succes, ca stăpânul să fie mulţumit. Păzeşte animalele de orice nenorocire şi ajută-mă să le pot îngriji bine. Eu te rog să te înduri de stăpân împreună cu familia lui. Ai milă şi de măcelar şi salvează-i sufletul. Amin“.

Rugăciunea lui Iacob a fost rostită cu un deosebit respect şi cei doi aveau impresia că a fost îndreptată către cineva care era în apropiere. Ochii măcelarului s-au umplut de lacrimi, iar vocea îi tremura. Se uita neliniştit în jur.

– Este oare Dumnezeu aici?

– Iacob aşa spune, zise ţăranul.

Rugăciunea aceea sinceră a lui Iacob a fost ascultată de Dumnezeu. Inimile împotrivitoare ale celor doi au fost adânc mişcate. Curând după această întâmplare, cei doi L-au găsit pe Mântuitorul. De atunci, ei nu mai mergeau la biserică de formă şi numai în anumite zile. Deplina lor schimbare a fost o puternică mărturie în satul acela despre lucrarea lui Dumnezeu în inimile lor.

This entry was posted in Bucurie, Credinta, Fericire, Mantuire, Tineri and tagged , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *