Pe un vas al flotei engleze se găsea un ofițer, prințul Arthur, viitorul rege al țării. În fiecare dimineață, un marinar trebuia să-i aducă scrisorile personale. Consemnul dat pentru acest serviciu era foarte precis: marinarul trebuia să bată la ușa cabinei și să aștepte; dacă nu răspundea nimeni, atunci trebuia să bată din nou la ușa cabinei și să aștepte; dacă nu răspundea nimeni, atunci trebuia să bată din nou și să intre, așteptând în tăcere ordinele superiorului, dacă acesta era ocupat.
Într-o dimineață, ca de obicei, marinarul bătu la ușa ofițerului și
așteptă. Niciun răspuns. Bătu a treia oară și intră. Prințul, stând pe genunchi, se ruga. Marinarul, surprins, era foarte atent și aștepta într-o tăcere plină de respect. Când prințul și-a terminat rugăciunea, s-a ridicat și, punându-și cu căldură mâinile pe umerii subordonatului său, îi spuse: „Dacă ți se va mai întâmpla vreodată să mă găsești pe genunchi, să știi că întotdeauna este loc și pentru dumneata, alături de mine!“.
